Poteci

La distanta si in singuratate, am invatat ca exista mai multe poteci care duc spre varful muntelui si asta pentru ca, desi sunt ortodoxa, am convietuit in tihna cu credinciosi catolici, am stat comod in preajma budistilor, a hindusilor si a musulmanilor, am cunoscut atei. O prietena ortodoxa isi va boteza fetita in rit protestant, o indianca apropiata inimii mele s-a daruit pe viata crestinismului, iar o calugarita mexicana, draga mie, dupa o lunga si intortocheata cautare interioara, si-a gasit vocatia si fericirea ca preoteasa anglicana. Zambetul cald, incununat de privirea senina, datatoare de bucurie este un bun indiciu al tolerantei catre ceilalti, al intelegerii pentru caile sufletelor. Chiar nu-i nevoie de incrancenare pentru-naltare.

Clabuci

Cunosc teoria conform careia obsesia pentru curatenie izvoraste din adancimi psihanalizabile, stiu de „Crab apple” si de alte subtilitati florale,  inteleg ca pentru a ma dezvata de idei parazitare viata imi scoate in cale tocmai contrariul si totusi, ma spal pe maini de prea multe ori pe zi si cand inca erai, te priveam insistent daca intrai incalcat, daca te tranteai cu blugii pe cearsaf, daca faceai ca firimiturile sa aterizeze sub masa sau daca-ti pregateai cu nonsalanta un „sandwich” imediat dupa ce, din nu stiu ce motiv bizar, atinsesesi cu palmele talpa bocancilor. Ca printr-un facut, ochii mi se propteau pe degetele tale, ce ridicau si duceau la gura o bucatica de paine cazuta din senin pe podea, iar stomacul mi-l simteam deja incarligat atunci cand vedeam cum la tine acasa umbla pisica peste farfurii sau cand imi aminteam ca un cunoscut a dat de plomba cuiva, in mancarea servita pompos la un restaurant de lux.

Chiar daca nu de strictetea asta ai plecat tu, marturisesc in singuratate ca atitudinea mea-i clar falimentara pentru ca m-aleg doar cu sila, cu precautiile si cu cate o gripa indarjita, prinsa din zbor si care-mi da peste nas cu toti clabucii in care m-am invaluit pagubos.

Dincolo de cuvinte

Pamantul

Percep uneori Pamantul ca pe un trup urias napadit de oameni in ipostaza lor de invadatori nemilosi, lipsiti de respect si de echilibru. Natura se apara firesc de excesele la care este supusa, se cutremura de atata durere impusa, se dezlantuie , se scufunda si cufunda in valuri, explodeaza centrale nuclare ca pe furuncule crescute pe coaste. Exista o ordine divina a Universului de care, in goana noastra egoista dupa un aparent mai bine, mai mult si mai comod, ne incapatanam orbeste sa nu mai tinem seama. Suntem rugati cu umilinta sa avem indurare, apoi avertizati cu discretie, iar in cele din urma, spulberati in neant. Pamantul sopteste, spune, striga, se zvarcoleste si se rasuceste, transmitind un mesaj pe care nu vrem sa-l captam. Cere puritate, masura, smerenie.

Scoala vietii

Cand avea vreo 17 ani, intr-un acces spontan de revolta, o colega de scoala a lipsit doua zile de acasa fara sa dea prea multe explicatii. La insistentele tatalui, care tinea mortis sa afle daca in timpul asta fata trecuse si pe la scoala, a raspuns taios: „Da. Am fost la scoala. La scoala vietii”. De fapt, pasii o purtasera instinctiv spre Gara de Nord si de acolo, ajunsese in tren pana la Constanta. I se facuse dor de mare, de orizonturi nesfarsite, de rasarit din valuri si de briza adiind-i in plete. Si ii era lehamite de matematica, fizica, istorie, chimie si altele, de atata teorie seaca careia nu-i gasea utilitatea. Avusese revelatia faptului ca la liceu ti se baga pe gat tot felul de informatii, dar nimeni nu-ti explica ce-i cu viata, cu sentimentele, cu sufletul tau. Esti redus la creier, esti vazut doar ca un sac fara fund in care se toarna idei si date cu nemiluita. Scoala vietii este un alt fel de scoala. Are durata nelimitata, nu prea gasesti colegi de banca sau de clasa pentru ca fiecare are altceva de inteles, nu capeti vacante, lectiile sunt atat de grele incat de multe ori iti dau lacrimile, iar pentru examene te pregatesti cum poti sau crezi de cuviinta. Singura certitudine este ca daca ramai corigent dispui de vreme berechet sa asimilezi cunostintele. Iti sta eternitatea intreaga la picioare. Pentru ca nu ma indoiesc ca si dupa ce iesi din lume, tot te intorci sa termini ceea ce ai inceput.

„Den goda viljan”

 

M-a fascinat intotdeauna creatia lui Bergman, garnisita de atractia lui pentru trecerea imperceptibila a timpului si pentru surprindrerea in imagini a discretiei sufletului suedez, involburat si impenetrabil.

La un sfarsit de iarna, Stockholmul mi s-a deschis intre ape ca o lume de vis, iar muzicalitatea limbii ma vrajeste, chiar daca nu patrund nicidecum sensul cuvintelor.

„Den goda viljan” (1992), cu un scenariu de Bergman si in regia lui Bille August, film caruia i s-au acordat doua premii la Cannes, mi-a infatisat un nord aspru si inzapezit, de o frumusete cristalina si de o inexplicabila intortochere afectiva. Personajele, atinse direct de aripa concreta a realitatii, alunecand strategic in miezul lucrurilor, ce de la distanta par simple,  se incapataneaza sa-si murdareasca voit neaua trairilor. „Cele mai bune intentii” se prabusesc sfaramate de catre cele mai neasteptate vorbe si gesturi. Vointe in exploziva ciocnire, idealuri nepereche, vulcan interior pietrificat in tasnire, puritate a naturii, contrastand brutal cu scrumul fumegand al emotiilor.

Bergman a verbalizat lent, vizual si cu intelepciune cotloanele durerose ale fiintei.

Ragaz

De cateva luni incoace am senzatia ca traiesc intr-un vartej care ma rasuceste rapid si imprevizibil intre luni si duminica. Sunt tot timpul pe fuga, n-apuc sa savurez in tihna aroma vietii; fac totul in goana, cu sufletul la gura; mi-e imposibil sa gasesc frana de care sa trag la nevoie si nici nu stiu cum sa negociez cu ceasul. Ragaz meritat n-am avut nici macar pentru a intampina primavara, revarsata discret in mimoze si-n florile de migdal. Patinez la suprafata si pierd esenta. Simt doar gustul fugar al clipelor ce mi se scurg printre degete. Am pofta de stat, de lenevit pur si simplu intre bratele moi ale unei zile careia sa-i lipseasca biciul nemilos al indemnarii mele de la spate. Tanjesc dupa 24 de ore in care sa nu fac absolut nimic. Vietuiesc pagubos, cu gandul bezmetic si nesatios catre farama de libertate daruita mie de generosul aprilie.