Pamantul

Percep uneori Pamantul ca pe un trup urias napadit de oameni in ipostaza lor de invadatori nemilosi, lipsiti de respect si de echilibru. Natura se apara firesc de excesele la care este supusa, se cutremura de atata durere impusa, se dezlantuie , se scufunda si cufunda in valuri, explodeaza centrale nuclare ca pe furuncule crescute pe coaste. Exista o ordine divina a Universului de care, in goana noastra egoista dupa un aparent mai bine, mai mult si mai comod, ne incapatanam orbeste sa nu mai tinem seama. Suntem rugati cu umilinta sa avem indurare, apoi avertizati cu discretie, iar in cele din urma, spulberati in neant. Pamantul sopteste, spune, striga, se zvarcoleste si se rasuceste, transmitind un mesaj pe care nu vrem sa-l captam. Cere puritate, masura, smerenie.