Intre mine si ei doar o usa cu geam prin care asist la un crancen razboi capitalist. Pe de o parte, angajatii unei firme ce da faliment, iar pe de alta, avocatul nemilos al unor patroni ce se credeau stapanii lumii. Ton ridicat, disperarea si neputinta unor oameni carora le ranjeste somajul si care continua sa fie tratati cu impertinenta de catre aparatorul prepotent al nedreptatii. Unii prea mult, altii nimic. Cuvintele sunt sabii, tunuri, arme de foc. Ranesc nepasatoare, coc frici, se-nfig in creier, in viitor si-n vieti. Sclavaj in 2000, munca-n zadar, fiinte desfiintate, amenintari cazute-n vid, lehamite, cruzime galgaind in aer, drum infundat, sistem frustrat. Miroase a sange, a scrum, a infrangere si a ducere.
-
Urmărește
Urmăresc
Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
Alma 
februarie 15, 2011 la 8:45 pm |
E trist, incorect si real. Atat de real. Unii pre mult, altii deloc. Dar nu ne putem intoarce la egalitate cu forta si nici sa fim umani nu mai stim.
februarie 16, 2011 la 8:30 am |
Mult mai dura decat situatia in sine era vocea metalica si dispretuitoare a avocatului. Se incalcau drepturi si de schimonoseau destine.