Casa – acasa

Mi-am petrecut copilaria la bunici, pe care-i numeam mama si tata.

Strabunicii mei construisera o casa, care s-a daramat la cutremurul din 1940. La inceput de drum, in 1950, imediat dupa nunta, parintii mamei au cladit o noua locuinta care a fost demolata saptamana trecuta; vestea mi-a umplut inima de lacrimi si de amintiri. Spatiul dintre scara si coltul din dreapta al cladirii era locul meu preferat de joaca. La inceputul verii, un vecin imi aducea cateva galeti cu nisip, iar eu imi faceam de lucru cat era ziua de lunga, imaginandu-ma pe malul marii. Construiam castele, torturi, cazemate efemere si prajituri. Era universul meu de vis si de blanda realitate. De acolo mi-am extras energia pentru a trece prin viata. Acolo ma intorceam in vacanta. Acolo, in Paradis, m-am bucurat mai tarziu de concedii. Instinctiv, reveneam la sursa. Deocamdata am vazut doar cateva fotografii cu peretii gauriti, pustiiti, insingurati si lipsit de acoperis. Ma intreb insa cum voi face fata vidului absolut, terenului vaduvit si trist, care ma va intampina in arsita lunii august.

Niciodata pana acum n-am perceput atat de acut sacralitatea si umilinta pamantului ca sustinator generos al evolutiei noastre interioare.