Atunci cand facem curatenie in viata si eliminam prezente avem certitudinea ca gestul nostru este corect. Il ducem pana la capat, actionam cu usurinta si nu privim inapoi. Am intuit ca intalnirile cu acea persoana au fost limitate in timp, ca au strabatut intreg parcursul, de la un inceput miraculos pana la finalul bine delimitat, clar, absolut transpartent. Am ajuns la o rascruce; drumurile se despart pentru totdeauna. Parerile de rau, daca exista, sunt doar vagi, lipsite de forta de a ne rani.
Durerea apare insa in momentul in care din subiect ne metamorfozam in obiect. Nu noi facem curatenie, ci se face curatenie, ne trezim pe faras si mai apoi, in tomberon. Dupa impotenta amestecata cu ameteala din primele clipe, cand ne mai dezmeticim putin, ne intrebam cum de celalalt a trait convingerea ferma a gestului aruncarii noastre la cos. N-a avut dubii ? Nici remuscari ? Cand i s-a nascut pofta de a ne azvarli ? Cum de stia ca destinul trasase cai separate pentru totdeauna ? De unde aflase ca era musai sa taie in carne vie, sa sfasie, sa anuleze viitorul ? De ce avea indicii ce noua ne lipseau ?
Suferi atunci cand in tine ideea despartirii nu era coapta.
Alma 
februarie 2, 2011 la 12:55 pm |
Alma, suntem unici si functionam in ritmuri unice.
Avem un tempo personal fiecare din noi. Si pe langa asta, e libertatea de a alege.
Probabil ca cine face un gest ca cel pe care-l descrii tu, asa a simtit. Si nu e nimic de condamnat in asta. Cand vei intelege acest lucru, iertarea e doar la un pas distanta.
Asa a simtit si asa a ales.
Si daca a vut dubii si daca a avut remuscari, acestea sunt strict problemele lui. A facut o alegere ce are anumite consecinte nu doar pentru persoana parasita ci chiar si pentru el.
Nu stiu daca vreodata putem fi cu adevarat pregatiti pentru o despartire. Oricum o sucim, oricum o invartim, tot doare. Si doar intelegerea si acceptarea acestei dureri, trairea ei si pana la esompare, ne elibereaza.
februarie 2, 2011 la 3:30 pm |
As vrea sa aflu de unde avem mai intai intuitia si apoi certitudinea, ca prezentul nu are sanse de a se transforma in viitor, ca destinul a pregatit pentru noi alt suflet pereche si alta poveste.
februarie 2, 2011 la 3:36 pm |
Alma, nu stiu sa-ti raspund. Adica nu stiu cum e la altii. Stiu cum e la mine. Cand simt ceva, simt pana in prasele. Si apoi pun in balanta. Si analizez pana imi sar pingelele. Apoi aleg : plec sau raman.
…
Alma, te rog mai gandeste-te la cuvintele acelea : uneori destinul nostru e un rezultat al alegerilor ce le facem in prezent.
Alegi sa implori, alegi sa taci, sa plangi, sa iti dai cu capul de pereti, sa intepenesti, sa te acrosezi, sa te inchizi, sa bati pasul pe loc, sa nu-ti traiesti durerea, sa faci abstractie de tot, sa nu mai vezi, sa nu mai asculti, etc. Sau dimpotriva alegi opusul celor de mai sus.
februarie 2, 2011 la 4:18 pm |
Imi da tarcoale o idee, pe care, pana la un punct, o dezvolta M. Newton intr-una din cartile lui: inainte de a cobora pe Pamant ni se prezinta mai multe scenarii, in functie de calitatile la care intentionam sa lucram. Alegem unul dintre ele, dar imediat dupa coborare il uitam. Apoi viata ne scoate in cale exact ceea ce vazusem fulgerator. Senzatia mea este ca orice am face sau am decide, se stia dinainte ca acela ne va fi gestul. Ni se ofera iluzia alegerii, dar lucrurile erau clare cu mult inaintea intruparii. Dilema este daca alegand, celalalt a avut instantaneu acces la intreaga perspectiva, in timp ce noi nu reuseam sa captam esentialul. Cum putem ridica valurile si patrunde sfios in taina anterioara inceputului ?
februarie 2, 2011 la 4:37 pm |
Alma, lucrurile erau clare cu mult timp pentru ca la acel moment, am ales unul din scenarii.
E doar o ipoteza, desigur 🙂
februarie 8, 2011 la 6:46 am |
Si uite si fotografia 🙂 O certitudine movulie cu doua capete.
februarie 8, 2011 la 8:22 am |
Am noroc de profesoara talentata, rabdatoare, cu simtul umorului si care-mi rezolva nedumeririle la distanta. In conditiile astea, sa tot invat! Multumesc, Monica.