Dintr-o sumedenie de motive nedeslusite intram in relatii care ne sug energia si ne fac prizonieri, infasurandu-ne in fire subtiri, dar rezistente, ca cele de paianjen. Se tese intre noi o panza elastica, vag transparenta, sufocanta, ce-ti intineaza bucuria si te impinge parsiv spre naruire interioara. Ti se agata scame, praf si pulbere de suflet, te pierzi intr-un vid lipsit de sens, intr-o cautare zadarnica a preaplinului. Te schilodesti pe dinauntru, te sprijini intr-o râna pe sperante inexistente, te holbezi impotent la propria ta neputinta. Ai uitat ca viata e dincolo de colivie, ti-ai pierdut centrul, te-ai abandonat si ratacit, ai renuntat sa lupti, sa-ti cauti linistea, sa te ridici, sa ai incredere in lumina si-n inger. Boscorodesti zadarnic in timp ce visezi inutil la o biata raza de soare care sa te gaseasca printre ruine si sa te readuca in fire. Si totusi, se pare ca mai ai doar putin pana sa te pravalesti …intru regasire. De tine.
Alma 
aprilie 18, 2011 la 5:55 pm |
Alma,
..stii,ti-am spus odata,dulce Alma…asa te vad eu.
Oare citim din aceasi stea?ori ,pur si simplu avem acces la aceleasi simturi?..
asa-i ca stii si tu ca acolo Sus,cineva te iubeste?
aprilie 19, 2011 la 7:27 am |
Anca,
Cu siguranta ca acolo sus, mereu ne iubeste cineva, numai ca de foarte multe ori ne invaluim in negativ si nu mai simtim vibratiile suave din inalt.
aprilie 19, 2011 la 5:50 am |
Alma, eu cred ca nimic nu ne poate prinde in plasa, decat in masura in care, intr-un fel, noi permitem acest lucru.
Si daca e asa, tot de noi depinde sa ne desprindem din sufocanta panza de paianjen.
Regasirea de sine chiar este posibila, chiar daca uneori trebuie sa atingem fundul mocirlei pentru a vedea soarele.
aprilie 19, 2011 la 7:30 am |
Lotus drag,
Probabil ca intelegerea exacta a motivelor ce ne-au impins spre infasurare gaunoasa in panza de paianjen ne-ar ajuta sa renastem frumos catre lumina. Iar atingerea pragului de jos ne-ar da impulsul catre saltul sigur dincolo de cerc.
aprilie 19, 2011 la 6:03 am |
Uneori ne regasim pe noi infasurati in panze, legati cu sfori si lanturi grele. Acolo, striviti si rasufland, greu ne gasim fericirea. Sunt fiinte ale inaltului si fiinte ale mocirlei, sunt oameni meniti sa zboare si altii care doar se vor tari toata viata. Dar printre toti gasim oameni fericiti. Da, Alma, e doar putin pana la pravalirea in sine, pana la fericire.
aprilie 19, 2011 la 7:42 am |
Monica,
Uneori am senzatia ca ma incapatanez sa nu pricep ca noi toti am venit programati pentru fericire. Cateodata traiesc impiedicat, cu frana de mana trasa, desi sunt constienta ca zborul ne e menirea.
aprilie 19, 2011 la 1:28 pm
Stii.. masina mea merge si cu frana de mana trasa 🙂 Se poate, pentru oricine, in orice situatie. Sunt convinsa ca e posibil, la fel cum sunt convinsa ca fericirea e diferita pentru fiecare.
aprilie 19, 2011 la 2:15 pm
Monica,
Masina n-o mai conduc de multa vreme dar am momente in care nu ma descurc sa ma conduc nici macar pe mine; observ totusi ca ceva cleios, un fel de straniu super glue, ma impiedica sa inaintez.
aprilie 19, 2011 la 3:46 pm |
Alma, daca imi permiti iti las un gand, din proprie experienta…
Am simtit si eu candva, nu de mult ca, piciorul imi era lipit Asa cum zici tu, parca cu super glue. Cand am vazut ca de ridicat nu am sanse, atunci am sapat in jos, pana am gasit calea noua. Nu e usor nici acest pas, dar este mai profund si iti ofera o sansa la o noua viata sau doar la o viata Mai clara, Mai blanda, Mai armonioasa.
aprilie 19, 2011 la 4:44 pm |
Anca,
Asa cum ai descoperit si tu, creativitatea are un rol esential in desprindere. Ai facut un pas frumos si roditor spre tine!
aprilie 22, 2011 la 5:49 am |
Alma draga,
sa ai parte de Sarbatori Pascale pe masura sufletului tau frumos.
Paste fericit!
aprilie 23, 2011 la 9:00 pm |
Anca,
Paste cu lumina in suflet iti doresc!