„Den goda viljan”

 

M-a fascinat intotdeauna creatia lui Bergman, garnisita de atractia lui pentru trecerea imperceptibila a timpului si pentru surprindrerea in imagini a discretiei sufletului suedez, involburat si impenetrabil.

La un sfarsit de iarna, Stockholmul mi s-a deschis intre ape ca o lume de vis, iar muzicalitatea limbii ma vrajeste, chiar daca nu patrund nicidecum sensul cuvintelor.

„Den goda viljan” (1992), cu un scenariu de Bergman si in regia lui Bille August, film caruia i s-au acordat doua premii la Cannes, mi-a infatisat un nord aspru si inzapezit, de o frumusete cristalina si de o inexplicabila intortochere afectiva. Personajele, atinse direct de aripa concreta a realitatii, alunecand strategic in miezul lucrurilor, ce de la distanta par simple,  se incapataneaza sa-si murdareasca voit neaua trairilor. „Cele mai bune intentii” se prabusesc sfaramate de catre cele mai neasteptate vorbe si gesturi. Vointe in exploziva ciocnire, idealuri nepereche, vulcan interior pietrificat in tasnire, puritate a naturii, contrastand brutal cu scrumul fumegand al emotiilor.

Bergman a verbalizat lent, vizual si cu intelepciune cotloanele durerose ale fiintei.