– din lipsa perseverentei spirituale
– din neincredere in mine si-n destin
– din pricina mintii care topaie in nestire in jurul amintirilor
– din nostalgia „sufletelului” (vezi Noica)
– din cauza abandonului, ca tema psihologica nerezolvata
– din incapatanare
– din absenta rabdarii
– din cauza intepenirii in proiect si a inertiei
– din pricina „corpului durere” ce se cere hranit (vezi Eckhart Tolle)
– din sperante desarte
– din setea de iubire
– din lipsa antrenamentului si a perspectivei
– dintr-un gust prea greu de satisfacut
– din confuzie…
Din alte motive pe care va invit sa le adaugati.
Alma 
ianuarie 3, 2011 la 5:16 pm |
Le-am citit si pentru ca le-am trait pe toate, le-am bifat constiincioasa.
…
Poveste
Intr-o zi, stand eu asa in mijlocul sufrageriei inghetate, am simtit ca e clipa.
Se adunasera multe momente mici si formasera o gramada mare de rele. Cu exceptia unuia, le intuisem pe toate de la bun inceput. Dar atunci, cum ceea ce simtisem nu corespunde cu ceea ce-mi dorisem, am avut grija sa-i astup gura intuitiei. Si ca sa fiu sigura ca nu aud nimic, mi-am astupat urechile. Si-am mers mai departe, tarand dupa mine, ceea ce ar fi trebuit dus in doi. Am zis ca nu-i bai. Si m-am opintit si mai mult.
Asta pana in ziua aceea. Stateam pe o bordura si asteptam autobuzul. Imi amintesc ca sus pe cer, erau niste nori albi si pufosi.
L-am sunat si i-am spus simplu ca e gata.
Mi se umpluse sufletul de mizeriile lui si nu mai puteam respira.
Agonizand, am avut de ales intre respiratia mea si egoismul meu.
Am ales.
Cu toata durerea inerenta, asupra careia n-am sa insist.
Am trait aproape patru anotimpuri fara. Mai am un pas mare de facut ( Anda ii spune ” dezinelare” ) si atunci voi fi completa desprinsa.
In tot timpul in care am stat cazuta in baltoaca, cu genunchii zgariati si plina de rani, au trecut pe langa mine oameni.
Printre ei, si oameni frumosi. Care fara sa stie despre ce e vorba, s-au aplecat cu bunatate asupra mea. Si m-au ajutat sa ma ridic. Si asta, fara sa astepte vreo explicatie sau vreo rasplata. Unii din ei, au plecat mai departe. Altii, mi-au ramas alaturi. Ei sunt darul meu de sus.
…
🙂
ianuarie 3, 2011 la 5:38 pm |
Tu scriai aici si printr-o sincronicitate misterioasa, exact in aceleasi clipe, eu citeam „Patru anotimpuri fara tine”; vocea ta imi intretesea gandurile, atunci cand marturisea calma ca” iubirea inseamna pasare, iesire din propriul egoism, daruire”. Glasuiesti pe drept ca ne-au iesit in cale cei ce si-ar dori doar ” sa ramana inerti, sa se ghiftuiasca cu iubire”. Din fericire, ingerul pazitor nu ne lasa. Ajungem la limita si ne prabusim tocmai pentru a ne inalta apoi in spirala.
ianuarie 3, 2011 la 5:51 pm |
Si unde mai pui ca de atata entuziasm, mi-a mai prins si degetele la usa si asta iubindu-ma atat de mult, atat de egoist.
Ce a fost mai greu, a trecut.
Si a fost sa fie ca in jur sa-mi apara, nu stiu de unde, oameni cu suflet alb de inger 🙂
…
Alma, e ceva misterios la mijloc.
Un lup alb mi-a pomenit de spirala. Si acum , o faci si tu 🙂
…
Mi-e clar ca lumina zilei, ca mai am de crescut 🙂
ianuarie 3, 2011 la 6:06 pm |
Sa nu-mi spui ca ti-a prins la usa chiar degetul mijlociu, al carui simbolism in medicina chineza este atat de semnificativ! Se numeste „Maestrul inimii”.
ianuarie 3, 2011 la 6:10 pm |
Alma, ma faci sa rad.
Nu stiam ca se numeste asa acel deget.
…
Esti minunata.
🙂
ianuarie 3, 2011 la 6:20 pm |
Mi s-a reamintit care-i este numele atunci cand „inconstient” si „din greseala”, in toiul unei dureri emotionale pe care mi-o duceam in singuratate, l-am crestat tocmai pe „Maestrul inimii”cu lama cutitului.
ianuarie 3, 2011 la 6:30 pm |
La un moment dat, am gandit si eu, m-am intrebat cum ar fi sa traiesc fara inima. Tentatia era mare.
Dar si pretul la fel.
Ar fi insemnat sa scap de durere pentru totdeauna.
Dar si sa nu mai simt. Nici macar un rasarit de soare.
Si m-am oprit la timp din autotortura ( oricat de mult rau mi-ar face cineva, nimeni n-o poate face atat de bine cum o pot face eu).
Am inceput sa ma intreb.
Sa caut. Sa scotocesc.
Sa aflu ce e cu elanul autodistructiv. Desigur, am dat vina inclusiv pe zodie.
Apoi s-a intamplat ca intr-o poveste ce-am scris-o ( si lacrimile lor i-au spalat picioarele).
…
Alma minunata, nimic nu e mai pretios decat inima. E singura care zvacneste vie in pieptul nostru. Restul, e praf.
ianuarie 3, 2011 la 6:43 pm |
Inima ferecata e o mare nefericire. Solutia sta in ea, dar la un alt nivel, ceva mai sus, pe spirala, acolo unde se intalneste cu spiritul.
ianuarie 3, 2011 la 6:51 pm |
Alma, asa-i ca ai sa cauti solutia ?
…
Ori ca e rotundul meu, ori spirala ta, ideea este ca inima ti-e vie. Si tot ce se vede a fi ferecat, nu e altceva decat strat peste strat, asezat in timp, ca sa protejeze de rani, de alte rani. Dar sub toate acestea, stiu ca ma repet, inima ta e vie.
Si de aici trebuie sa incepi. Pentru ca asta e ceea ce conteaza.
Alma, eu te imbratisez.
Stiu c-ai sa simti.
Acolo in inima ta ferecata, cea atat de vie.
ianuarie 3, 2011 la 7:07 pm |
Pentru a treia oara pana acum, inima a sfasiat ferecarea (ce nu-i solutie) pe 11 iulie 2009. De atunci cauta sa inteleaga cum sa-si pastreze deschiderea, zambetul si seninatatea, in ciuda loviturilor inerente, cum sa faca din sensibilitate virtute, cum sa raspandeasca iubire la Polul Nord.
ianuarie 3, 2011 la 7:14 pm |
Ce bine asa.
Va intelege treptat. Este timp suficient.
Esti un Om special. Si eu tare ma bucur ca ai dat de mine in drumul tau. E un an al invatarii pentru mine. Citesc uneori pe litere, alteori printre ele, abcedarul vietii. Si am noroc. Am in jur oameni frumosi, oameni minunati, oameni buni.
Orice va fi sa fie de acum incolo, stiu ca viata nu se opreste intr-un hartop. Asta chiar de va durea. E acea durere ce duce la un soi de seninatate.
Va fi bine, ai sa vezi.