Cum ?

„Suntem singuri. Atunci cand intram intr-o relatie celalalt doreste sa ne absoarba. Cu tine nu mi se intampla asta”. Si totusi, senzatia ca celalalt ne inghite cred ca apare doar daca nu suntem indragostiti. Desi stim ca este utila respectarea a trei spatii bine stabilite: al tau, al meu si al nostru, cel putin in prima etapa, in febra descoperirii, contopirea este absoluta, caci daca iubim ne pierdem limitele, formam un tot, un singur suflet si ne bucuram sa fie asa. Fara indoiala insa, daca din pricina unor situatii traumatice, inca din primii ani de viata mintea noastra a stabilit ecuatia dragoste = pierderea libertatii, atunci se justifica senzatia de sufocare pe care o puteam avea peste ani intr-un context similar. Probabil ca se implica amandoi, dar in grade diferite; unul o demonstreaza in mod constant si nu se teme de evidente, in timp ce jumatatea cealalta face pasi catre inainte si inapoi, se arata si se ascunde intr-un joc frustrant, naucitor. E dureros mesajul primit recent de la o prietena: „…nu-i place sa fie sufocat. In ochii celorlalti se mandreste cu asta, dar in realitate fuge. La inceputul relatiei noastre doream sa-i fiu mereu in preajma…mare greseala. In primul rand, l-am invatat ca sunt mereu disponibila si in al doilea rand, l-am enervat; cu cat ma apropiam mai tare, cu atat se indeparta el, se purta urat. Acum am invatat lectia, sunt distanta, nu-l pisez si a inceput sa ma piseze el, sa ma sune, sa-mi povesteasca tot ce face. Partea proasta pe care ei nu o inteleg este ca noi putem fi distante doar daca nu mai tinem la ei. M-am potolit, nu-mi mai pasa. E un echilibru in toate. Roata se intoarce….. Cand pasiunea te tine in priza e greu sa fii distanta.”

Fara indoiala, exista si femei care cu buna stiinta ii trateaza pe barbati de parca se afla la vanatoare sau la dresaj, tinandu-i cu sufletul la gura, raspunzandu-le la telefon doar intermitent, dandu-se ocupate sau disparute, desi n-au nimic de facut: o tactica izvorata din intelegerea gustului barbatilor pentru vanatoare si suspans, dar care mi se pare falsa, absurda, chinuitoare, murdara.

Daca „arta” asta naravasa nu-ti sta in fire, daca esti profund implicata si in acelasi timp intelegi macar la nivel mental teama lui adanc inradacinata de fagocitare, cum sa mimezi totusi indiferenta ? Cum sa pari o marioneta docila cand tanjesti dupa inflorirea Fiintei ? Cum sa-ti pui singura piedica cand iti doresti sa alergi catre el cu bratele deschise? Cum sa-ti arunci apa peste foc ? Cum sa-i spulberi teama de firesc ?