„La tête en friche”

 

 

„La tête en friche”, filmul cel mai recent regizat de Jean Becker, emana o suavitate tangibila, ce se imbina perfect cu stralucirea blanda a toamnei. Maturitatea necultivata, dar cat se poate de umana a lui Germain (Gérard Depardieu), un urias haituit de soarta, si batranetea fragila a lui Margueritte, o doamna culta, discreta, singura, desi nu insingurata, interpretata admirabil de nonagenara Gisèle Casadesus, se intalnesc „intamplator” pe o banca intr-un parc. Nimic pregatit, desi totul e mult asteptat, caci prin legile firii, temeinicia dorintelor profunde conduce pe tacute catre implinirea fireasca a destinului. Este o demonstratie iscusita a ideii ca generozitatea, tandretea, bunatatea, lumina interioara nu sunt neaparat legate de agerimea mintii. Vietuirea profunda, cu sens, e posibila in absenta unui intelect naravas care, de altfel, de cele mai multe ori, in loc sa ne aduca tihna, ne toarna venin in simturi. In plus, ni se sopteste ca se poate trai cu bucurie in universul cartilor fara a pierde insa instinctul prin care detectam delicatetea sufletelor alese. Din teama si inconstienta, din prea mult chin, din spatii si aspiratii ce ne-au fost incalcate ascundem dureri atat de in strafunduri incat speram ca s-au topit in timp.  Abia cand peste ani, ceva sau cineva le impinge cu maiestrie catre suprafata si ne ofera o noua perspectiva, pasim surazand catre insanatosirea deplina. Arta de a asculta, sensibilitatea, rabdarea lui Margueritte sunt sansa tarzie a lui Germain. Ii dau incredere, ii sustin aripile si il invata zborul spre a fi.