Scopul ca sens

Presupun ca daca lucrurile lumesti n-ar trage atat de puternic de noi, daca am gasi echilibrul intre materie si spirit, am descoperi forta necesara pentru a pasi in tihna pe calea spre armonie si liniste sufleteasca. Numai ca suntem ca frunza-n vant, schimbatori, dusi de boare in stanga si-n dreapta, cand in sus, cand in jos. Azi bucurosi, maine tristi sau si mai rau, in decursul unei singure zile, din zori si pana la apus, o clipa fericiti, zambitori, alta deprimati, plansi, facuti zob de cate o intamplare exterioara pe care am perceput-o ca fiind o catastrofa care trece fara mila prin si peste noi. Ne aflam in deriva si cateodata, din prea multa si apasatoare disperare, ne agatam de orice numai pentru a nu ne prabusi definitiv. Spunea candva Mel Gibson: „Viata este simpla: ori plutesti, ori te scufunzi”. Apoi ne revenim partial si aparent si pe deasupra, intr-un moment fragil de luciditate autocritica ne ingrozim ca n-am avut taria suficienta de a da singuri din maini, de a ne mentine la suprafata fara colacul de salvare oferit inocent si generos de cate cineva aflat intamplator in preajma, atunci cand simteam ca ne absoarbe haul . Traim haotic, dezorganizat, superficial, fara sa tinem cont de scopul, de lectia suprema pentru care candva, in neant, am acceptat cu bucurie, credinta si tragere de inima sa coboram spasiti pe Pamant.