Avem tendinta de a crede ca anumite stari sau situatii sunt eterne, ca e absolut improbabil ca ceva sa le schimbe si tocmai cand ne-am instalat instinctiv in comoditatea neputintei si in lipsa sperantei, in privirea superficiala a eului, ni se demonstreaza ca intr-o clipa pot interveni nenumarate modificari pe care absolut niciodata nu le luasem in calcul.
De exemplu, in urma cu cativa ani mi s-a oferit o mutare intr-o casa mai incapatoare si inconjurata de gradina, dar am fost incapabila sa ma desprind de apartamentul meu mic, de spatiul intim creat in zile si nopti de clarobscur. Apoi, pe neasteptate, in coltisorul meu drag, trairile s-au ciuntit, au luat-o pe poteci nebanuite, amintirile au inceput sa-mi scrijeleasca sufletul si chiar imi doream sa evadez catre alte orizonturi, care insa, intre timp, disparusera.
Remarc incapacitatea de a ma sincroniza cu ceea ce aduce vantul, cu miscarea rapida a elementelor si lipsa curajului de a ma rasuci brusc, de a sari pe un alt nivel de perspectiva. Intru lent intr-un cadru, am indoieli, dar apoi mi-e insuportabil gandul desprinderii. O percep ca pe o expulzare nedorita dintr-o zona protectoare a obisnuintei.
Ar trebui sa nu ma opun, sa nu ma anchilozez frustrant, sa invat din curgerea raului, din trecerea anotimpurilor si a norilor, din rotatia catre in sus. Din lectiile vietii care face tumbe.
Alma 
Lasă un răspuns