Scrasnet surd

In anii ’90 circula prin Bucuresti straniul obicei de a face cadou puiul unei vietati marine, meduza probabil, care, dupa ce ajungea la maturitate, intru implinirea traditiei, urma sa ramana fara vlastar. Asezai meduza intr-un recipient cu apa, o ingrijeai timp de vreo cateva saptamani, observai cum ii rasarea pruncul lipit de spate  pentru ca in final sa-l desprinzi pentru a-l da mai departe. Indicatii clare, totul limpede la nivel teoretic, dar incalcit la nivel practic pentru ca in loc sa „tai” corect „cordonul ombilical” si sa indepartez creatura de mama, am desfacut-o pe mama-n doua. Mi-a ramas si acum in urechi scrasnetul surd si sec al gelatinei neputincioase care nu putea sa-mi explice ca am gresit.

Aceeasi durere naucitoare, care mi-a strabatut tot trupul am simtit-o in clipa despartirii de cel drag. Au trecut luni de atunci, mi se preling etern lacrimi de sange in suflet, n-am puterea sa indur intalnirile intamplatoare si totusi, fara sa vreau, creez senzatia ca sunt coplesita de ranchiuna cand, de fapt, ma sufoca o iubire impotenta, umana, pamanteana, care a implorat in genunchi sa atinga, sa mangaie, sa savureze, sa auda, sa contemple, sa traiasca prezentul dincolo de timp si de stele, sa i se permita sa existe. Atat. Doar atat. Insuficient pentru mine, prea mult pentru ceilalti.